În alb aprins, vreau să mă văd
reflectat într-un gând viu, nestins.
Vreau să mă cred, să ştiu că pot
să îmbrăţişez lumea-n întregu-i cuprins.

(dar în van...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat.

M-au lăsat singur, iar să m-ascund
pierdut într-un pustiu, derizoriu gând...
iar albul devine tot mai orbitor.
Un creator exilat între cenuşi de gânduri
e tot ce am devenit.
Un vis pierdut între străine rânduri
e tot ce mi-a rămas...

Uitat între pagini îngălbenite, continui să merg
căutând prin nori de fum un nou sens pentru tot
şi scăparea mea de acest alb aprins, dar greu.
Deşi ştiu că nu mai am ce să iau, nici ce să pierd
nici unde să fug de mine nu mai am,
voi merge mai departe, căutând în alb...

(dar nu în van...)

Şi-am să caut lumina între două albe nopţi,
lumină ce poartă-nchegată aspiraţia spre un nou ţel.
O stâncă megalitică într-o mare de greşeli,
o cheie pentru cele mai straşnice porţi,
un refugiu din calea uitării...
speranţa unui vis nepământesc.