Din Alb

Alb, spre alb am mers tot mereu
spre alb nestins, apăsător și greu.
Speram să îmi găsesc reflexia
într-un gând mai viu, mai puternic
mai tânăr, mai...

(pentru ce?...)

Am fugit printre cioburi de sticlă albă
aduse la mal de apele Mării Negre.
În fugă, m-am tăiat în ele
iar valurile uitării oarbe au spălat sângele.

(de ce?...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat...

Din alb m-arunc, palid, stins în gând
căzând spre râuri de argint și plumb
între frâturile unui îngălbenit rând
dintr-o pagină mult prea veche-
închisoarea unor vorbe nespuse,
unui vis neîndrăznit de niciun muritor...

(dar pagina pare atât de nouă...)

Și-atunci, totul s-a limpezit în mine...

Cu ochii minții, am văzut un port-
o veche corabie se-ntorcea, cu catargele frânte,
din lungul ei exil între cenuși de gânduri.
Iar în trupul ei schilodit de furtuni
poartă un vis pierdut între străine rânduri.
Iar marinarii-i sunt toți beți, nebuni
genii ascunse de mătăsuri reci
ce poartă urmele unor săruturi învechite.

Și simt că o dragoste dulce mă cuprinde
și se revarsă în apele mării pustii
albă, pură, dar crudă prin puterea ei.
Albul aprins odinioară, încet, se stinge...

(de ce nu?...)

Din fumul său, se naște un gând viu, nestins
și în reflexia-i stranie, reușesc să mă văd
și să mă cred și știu că pot
să îmbrățișez lumea-n întregu-i cuprins.

E o stâncă megalitică în Marea Neagră
e cheia celor mai strașnice porți
e alba lumină dintre două nopți...
e împlinirea unui vis nepământesc.