Din adanc

Într-un deşert, gri şi sterp
Se-nalţă uriaşe ruguri incendiate
Străpung noaptea grea căzută
Din timpurile uitării născută

Flăcări reflectate-n stropi de ploi acide
Luminează-n puterea acestei nopţi sordide
Râuri smolite străbat câmpii nenorocite
Lipsite de atingerile binecuvântării.
Negre stânci din magmă-nchegată
Stau strajă într-o vale secată
Şi urlă vântul, amarnic, printre ele…
Se-ntind fantomatice crengi spinoase
În lumina moartă a unei lumi de piatră
Sfârtecată şi distrusă de-o ambiţie violentă
Venită din alte locuri ş-alte evuri


Însă undeva, se-aprinde cerul…


Iar în astă lume rece, de dor pustiită
O chemare răsună. Slabă ş-amorţită
Deşteptând deşertul din grea nefiinţă.

Dincolo de munţi, dincolo de văi
Venită din mii de ani de depărtări
Străbătând negurile grele, perpetue
Se-ntrezăreşte o lumină stranie, sângerie.
Un tremur umple aerul…
Erau zorile.

Acolo, la capătul realităţii, unde totul moare
Un gând răsare.
Prinde rădăcină-n piatră seacă
Şi vine la viaţă.
Peste deşert, va străluci suprem (etern)
Un soare.