Porţelan
Ziua se sparge-ncet īn roşu aprins
īntr-un amurg lăsat greu pe asfaltul īncins.
Adieri uscate de văpăi īmi māngāie fruntea
şuierānd apatic printre firele de păr ars…
şi eu continui să merg printre străini
de-a lungul cultivării īntregului meu nonsens.
Şi te simt aproape de mine,
plimbāndu-ţi māna printre paginile albe
ascultānd şi īnţelegānd – e viaţa mea.
Te văd, dar inima-mi rămāne rece
amorţită pe un pat de sticlă
şi totuşi ceva īn ea geme, urlă īnecat
rezonānd īn interiorul unui vis sufocat.
Dar tu mă strāngi īn braţe, te simt aproape
īnsă inima mea, porţelan rece, se frānge-n noapte,
tăcută şi fără dureri.
Şi tu mă strāngi īn continuare īn braţe
fără să vezi firavele linii roşiatice
şi fără să simţi cioburile
cărate īncet pe valurile oceanului uitării.
Şi īmi e frică c-am să mă tai īn cioburi
şi am să sāngerez īn noapte, iar tu
mă vei lua īn braţe.
Şi dacă aş privi īn ochii tăi, mi-e teama
că voi vedea doar o fantomă – o reflexie
a ceea ce am fost.
Şi īmi e teamă că şi inima ta se va frānge
tăcută, īn noapte, fără dureri.